[Pe platforma de peer-review Punct ochit]
Întrebări ale întâlnirilor
Ianuarie 2012
Să faci parte din audienţa unei susţineri de doctorat poate fi unul dintre momentele semnificative pentru experienţa de doctorand, în parte pentru că poţi anticipa situaţii similare care se vor produce avându-te pe tine ca personaj principal, în parte pentru că poţi aprecia critic şi interveni adresând întrebări susţinătorului. Într-una din astfel de ocazii am avut/ creat oportunitatea de a pune o astfel de întrebare unei colege. Întrebarea mea urmărea ce politică a răzgândirii adoptase cea care susţinea acum lucrarea, pe parcursul elaborării tezei. Întrebarea era simplă: “Au existat momente, situaţii în care obiectivele, întrebările tale de cercetare s-au modificat?”. Prin politică a răzgândirii am înţeles şi înţeleg o poziţionare strategică faţă de posibilitatea de a-ţi schimba ideile legate de conţinutul şi efortul de cercetare. E strategică pentru că implică alte personaje (actori sociali individuali şi instituţionali) şi beneficii, precum şi costuri percepute. Răspunsul primit a fost negativ, în mod apparent nu existau astfel de situaţii, demersul de cercetare părea să fi fost constant în orientările lui teoretice Şi metodologice, de-a lungul timpului. Dacă era sau nu adevărat nu constituia una dintre preocupările mele, însă răspunsul hotărât mi-a produs Şi alte întrebări: “Cum anume se produce sau nu produce o astfel de răzgândire?”, “Ce poate face ca ea să fie prezentată sau nu într-o astfel de situaţie, cea a susţinerii unei teze de doctorat?”.
Probabil un semn al capacităţii de a produce cunoaştere prin gândire critică este munca depusă în formularea întrebărilor de cercetare pentru o teză de doctorat. Dacă este un proces raţional, ghidat de obiective stabilite de la început sau situaţional, marcat de întâlniri cu entităţi semnificative (profesori, cercetători sau alte persoane intersa(n)te, orientări metodologice sau situaţii unice) e mai puţin dezbătut.
În lucrarea sa, The Managed Heart (1985), Arlie Hochschild[1] explică cum oamenii depun o muncă emoţională considerabilă în situaţiile cotidiene în care se regăsesc, adaptându-şi răspunsurile pentru a menţine o formă de ordine socială mai mult sau mai puţin prestabilită.
În acest scurt eseu mă voi concentra pe cum întrebările de cercetare sunt aceste entităţi vizbile sau cel puţin făcute vizile în anumite moduri specifice (scrieri, dezbateri orale formale, discuţii informale), care ascund în spatele lor o muncă depusă pentru variatele lor forme, muncă ce adeseori e mai puţin cunoscută.
Povestea de început ar putea să ne arate cum e dezirabilă expunerea căilor legitime de obţinere a aprobării pentru întrebările de cercetare ale unei teze de doctorat – literatura în domeniu şi îndrumări ale coordonatorului de doctorat. Într-un mod implicit, aceste alegeri de cuvinte sunt obiectivizate şi considerate a fi demersul ştiinţei. Schutz vorbeşte despre alegerea cuvintelor (choice of words) pentru a înţelege cum oamenii experimentează lumea vieţii lor (lebensvelt, life-world)[2]. În acest sens, putem privi întrebările de cercetare ca fiind nişte alegeri de cuvinte care produc, susţin şi reproduc lumea tezei de doctorat. Analogia implicită e că teza de doctorat presupune o trăire a unor moduri de realizare a ei mai puţin formale, marcate de întâlniri-confruntări (encounters, în sens goffmanian) foarte specifice cu lucrări, idei şi oameni.
Aş denumi producerea întrebărilor de cercetare un travaliu intelectual şi emoţional (deşi o astfel de dihotomie, intelectual-emoţional, nu îmi pare mulţumitoare pentru că separă experienţe care se construiesc / pe care le construim în acelaşi moment).
Structuralist vorbind, întrebările mele de cercetare iniţiale m-au ales pe mine. Când îţi doreşti să cercetezi “ce variabile determină alegerile etice ale unui cercetător în demersul său de cercetare”, eşti plasat într-o ordine a cauzalităţii între fenomene. Experienţa mea de cercetare academică în momentul primei formulări era mai degrabă una marcată de întâlniri cu sociologi orientaţi spre metodologia cantitativă, vocabularul asociat fiind compus din cuvinte precum”ipoteze cauzale”, “eşantioane reprezentative”, “indicatori”, “culegerea datelor”, etc. Legitimitatea acestor alegeri provenea şi din tradiţia limbajului obiectiv asociat cu recunoaşterea cunoaşterii sociologice drept o cunoaştere ştiinţifică. Era un “de-la-sine-înţeles” care se ranforsa de cele mai multe ori prin accesul la aceleaşi tipuri de lecturi, mai degrabă pozitiviste, structuraliste şi holiste. Prin acces înţeleg nu numai faptul că lecturile care mă întâlneau erau mai degrabă în anumite orientări, dar şi că, atunci când întâlneam alternative, deprinderile mele de lectură le ocoleau. Aceste situări au fost parţial susţinute şi de ambiguitatea academică cu privire la legitimitatea exprimării incertitudinilor analizelor. “E indicat să fii nesigur?”,“Te poţi răzgândi?”,”Dacă o faci, nu înseamnă că munca ta până la momentul răzgândirii e inutilă?”,“Oare o astfel de schimbare îşi poate crea o imagine de inconsistenţă profesională/ academică?”.
Schimbarea întrebării mele de cercetare a venit printr-unul dintre primele Track Changes [3]experimentate. Nu am certitudinea că schimbarea s-ar fi produs la fel dacă aş fi avut parte de o critică similară prin verbalizări faţă-în-faţă. Există o anumită vizibilitate a scrisului roşu care îţi respinge ideile (multe idei) dificil de ignorat. Munca emoţională pentru gestionarea situaţiei, în sensul amintit de Hochschild, a fost una dintre modalităţile care au facilitat pentru o vreme retragerea, apoi incertitudinea, iar apoi reordonarea cuvintelor şi înlocuirea altora pentru o nouă formulare a întrebării de cercetare, mai fluidă şi flexibilă: “ce anume influenţează comportamentul etic al cercetătorilor?”. Într-un efort de re(dez)încadrare, am relaxat conceptual “determinismul” prin înlocuirea lui cu “influenţă”. În acelaşi timp, am început primele mele cercetări bazate pe metodologie calitativă, iar experienţa, deşi iniţial neprioritară, mi-a făcut loc într-o orientare metodologică cunoscută teoretic, însă nouă la nivel experienţial. Implicit, resursele bibliografice s-au modificat, orientîndu-se spre un tip de literatură mai degrabă interpretativistă, chiar dacă etichetele pentru acea modificare bibliografică le reconstruiesc acum pentru atunci, la momentul acela ele constituindu-se ca un travaliu incert, atribut dealtfel perceput ca indezirabil, făcând implicit demersul unul şi invizibil.
În zona academică se produc o serie de întâlniri care presupun în tradiţie etnometodologică un comportament situat, de tip ad hocing (adaptări situaţionale ale comportamentelor pe care le avem prin care folosim metode de a susţine o coversaţie şi a menţine înţelesuri sociale comune[4]): o conferinţă ştiinţifică, un curs universitar, întâlniri de lucru pentru cercetări. Un personaj prezent în multe dintre astfel de situaţii e reprezentat de Cărţile-Pe-Care-Nu-Le-ai-Citit. Cărţile-Pe-Care-Nu-le-ai-Citit-Şi-Ar-Fi-Trebuit, mai precis. În general, ele pot fi mobiluri puternice pentru un doctorand care doreşte o formă sau alta de recunoaştere profesională. Mai mult, prezenţa unor situaţii repetate în care Cărţile-Pe-Care-Nu-le-ai-Citit-Şi-Ar-Fi-Trebuit apar fac ca ele să devină Cărţile-Pe-Care-Trebuie-Să-Le-Citeşti. Să fii capabil să participi la o discuţie arată că deţii acel capital discursiv academic necesar pentru integrare, iar cărţile (articolele) au acest potenţial exclusiv/inclusiv.
O astfel de situaţie a produs apariţia unui personaj arhicunoscut din literatura sociologică în corpul teoretic-metodologic al lucrării mele, marcând astfel stadiul actual al întrebării mele de cercetare: lucrarea lui Berger Şi Luckmann (1966) despre construcţia socială a realităţii, făcând ca întrebarea mea să aibă această formă: “cum construiesc cercetătorii etica unei cercetării?”.
Biografia întrebărilor tezei mele de doctorat a evoluat astfel pe un continuum între orientări structuraliste şi orientări care favorizează agency-ul, precum şi între orientări holiste şi cele situaţioniste. Ce a favorizat însă o alegere sau alta pe parcurs a fost şansa unei idei de a fi discutată, problematizată, disputată în relaţie cu un Celălalt semnificativ din punct de vedere academic, professional sau personal. În acest fel, deşi evident mediate de lecturile ştiinţifice sau non-ştiinţifice care produc şi construiesc limbajul potrivit pentru facilitarea dezbaterii lor, aş numi întrebările de cercetare ale unei teze de doctorat întrebări ale întâlnirilor(encounters).
[1] Hochschild, Arlie Russel. 1940/1985. The Managed Heart. Commmercialization of Human Feeling, University of California Press, Berkley, California.
[2] Alfred Schutz. 1932/ 1967. The Phenomenology of the Social World, Northwestern University Press.
[3] opţiunea pentu revizuire, deţinută de meniul Word-ului.
[4] Garfinkel, H. (1967). Studies in Ethnomethodology.Prentice-HALL, Inc.,Englewood Cliffs, New Jersey.