[Pe platforma de peer-review Punct ochit]

Întrebări cu sens sau sens cu întrebări
Ianuarie 2012

Citind anunţul acestei competiţii, am descoperit un mod în care s-ar putea, ştiinţific, momentan, să funcţionez prost. Evident, competiţia aceasta este despre întrebări. Drept urmare, aş fi îndreptăţită să mă aştept să găsesc, în lucrările participanţilor, formulări interogative. Însă evidenţele se transformă prin însăşi punerea sub lupă a realităţilor (întrebările de cercetare), şi astfel un strat distinct de anxietăţi şi căutări este descoperit, anume acela al întrebărilor despre întrebări.

A scrie despre întrebări este un exerciţiu de făcut înainte sau după formularea întrebărilor în sine? Desigur, acest demers prin care procesul de formulare/re-formulare/structurare/de-structurare, denumit simplu „a pune întrebări”, capătă contur, este chestionat – ca practică reflexivă- de la un capăt la celălalt alt proiectului (aici, doctoral). Însă poate părea uşor contra-intuitiv să începi o expunere, mai ales pe hârtie, fără a avea un fir logic care, de dragul clarităţii şi comprehensiunii intersubiective, poate apărea sub forma întrebărilor ale căror răspunsuri sunt schiţate, bănuite, descoperite sau măcar eludate cu pricepere pe parcursul cercetării. Contra-intuiţia invocată mai sus are următoarea anatomie potenţială: în momentul în care scrii pentru a onora apelurile la diverse evenimente ştiinţifice, încerci să formulezi un discurs care să aibă sens, care să fie inteligibil şi, mai ales, care să aibă o motivaţie; aceasta din urmă este, de regulă, aflarea răspunsului la anumite întrebări. În cazul de faţă, „mecanismul” este oarecum decalat cu o etapă, prin aceea că nu răspunsurile sunt miza, ci chiar întrebările. Ceea ce voi încerca să fac în rândurile următoare este să scriu despre întrebările mele de cercetare înainte de formularea lor clară şi precisă.

Am ales să discut despre bunăstare subiectivă sau fericire. Păcatul cuvintelor mari este acela că, spunându-le, rămâi în continuare relativ mut: deşi am delimitat tema generală a viitoarei mele lucrări, nu am făcut decât să decupez o bucată mică de infinit mare. În câte moduri, cu câte cuvinte, cu câte atitudini se poate vorbi despre fericire? Din nou, punctul de confluenţă este un fel neliniştitor de nemărginire: poţi vorbi despre fericire în tot atâtea moduri în care poţi vorbi despre orice altceva, în tot atâtea moduri în care poţi fi fericit sau năpăstuit, adică atât de multe încât devin, matematic, una cu infinitul. Dincolo de această întrebare care, după mine, are darul de-a fi boemă şi, în acelaşi timp, o întrebare de lucru, testabilă empiric, se nasc altele, poate din formularea celei dintâi, poate independent de ea: este fericirea un program, o formă de autoeducare? Este un rezultat al muncii individuale? Este o dispoziţie înăscută? Este un fel (destul de meschin, având în vedere tematica) de consecinţă structurală? Ce implică fericirea? Suntem „pur şi simplu fericiţi” sau suntem fericiţi „pentru că…, şi pentru că…, şi pentru că”?

Ceea ce este fascinant la întrebări este că nu formularea lor per se, adică scoaterea lor din întuneric, este cu adevărat dificilă, ci descifrarea ulterioară a modului în care ţi-ai construit propriul edificiu interogativ. Faptul că o întrebare nu vine niciodată singură este lucru hotărât: întrebi CEVA despre CEVA/CINEVA, operezi cu o serie de entităţi distincte între care te întrebi dacă există un soi de relaţie (condimentul exotic aici este acela că relaţia în sine este, în mod uşor arogant, o entitate interesantă); din această întrebare iniţială despre, să spunem, A şi B, pot luat naştere întrebări despre constituenţa lui A şi cea a lui B, şi tot aşa, micro-infinitezimal (aceasta este doar o imagine lineară şi simplistă, care nu serveşte realitatea). Însă întrebarea 2, care se succede întrebării 1, este pusă având în minte un răspuns, oricât de firav, la întrebarea iniţială (dacă nu un răspuns, oricum o bănuială, o intuiţie, o aşteptare). Totul este transformat într-un labirint atunci când, retrospectiv, poate la finalul cercetării, aduci răspunsuri întrebărilor tale: răspunsurile ultime le vei fi formulând de pe cu totul alte poziţii, având altă coerenţă, alt sens, alte priorităţi şi alte certitudini (date de acumularea informaţiilor empirice, parcurgerea teoriei, experienţa ca atare sau orice alt episod semnificativ). Cu alte cuvinte, îţi construieşti, mai mult sau mai puţin voluntar, edificiul de întrebări; însă, oricât de trist ar fi, nu te poţi întreba la nesfârşit, pentru că ţi se termină cuvintele undeva, pe drum. Te opreşti la un răspuns, la ceva care îmi seamănă oarecum cu o axiomă (una ceva mai sălbatică uneori deghizată în teoremă), şi începi să ţeşi pânzele de răspunsuri ale propriei cercetări, mergând cumva înapoi, mergând pe drumul a ceea ce a fost demonstrat, aflat, probat, găsit empiric.

Întrebarea de-aici, cea cu care îmi închei contribuţia, este următoarea: cum reuşeşti să găseşti sensul propriei construcţii în acest drum? Cum te uiţi la înlănţuirea de întrebări pe care tu însuţi ai făcut-o şi desfăcut-o? La întrebarea „De ce ai face asta?”, un posibil răspuns ar sta într-o viziune poate uşor ortodoxă asupra unui proiect de cercetare, aceea care implică un oarecare atomism, portretizarea proiectului ca o poveste cu început, cuprins şi încheiere.