[Pe platforma de peer-review Punct ochit]
Cum adresăm întrebări obiectelor? Cum formulăm întrebări pe baza experienţei personale?
Despre cercetarea socio-antropologică a Geoparcului Dinozaurilor Țara Hațegului
Ianuarie 2012
[M]odes of representation inform what we can know, and if one also assumes, as I do, that modes of representation embody or articulate available ways of organizing and making sense of the world, then to understand the potential and limitations of what we know, we need tools to investigate the conditions that make knowledge possible.
(Mary Poovey – A History of the Modern Fact)
De multe ori când sunt întrebată despre cercetarea doctorală, îmi place să răspund într-o notă glumeață: ”studiez dinozaurii pitici din Hațeg!” Totuși, în ce feluri pot fi interesanți dinozaurii, socio-antropologic vorbind? Și, o întrebare populară în cercurile sociologice, care este relevanța unei asemenea cercetări? Care sunt conceptele sociologice din proiectul meu? De unde provine specificul disciplinar al unui proiect de cercetare? Să fie definirea conceptelor sau poate amânarea de a le conferi conceptelor definiții închise? De obicei, profilul disciplinar constituie suportul întrebărilor și, în strânsă legătură, al modalităților prin care este întreprinsă cercetarea. Fără nici un dubiu, întrebările ne ajută să navigăm în cercetare. Însă cui adresăm întrebările? Experienței noastre de cercetare? Entităților care ne populează experiența de cercetare? Unui domeniu pe care îl separăm (adică cercetarea) de existența noastră cotidiană?
Prezentarea se referă la întrebările adresate obiectelor și la formularea acestor întrebări. Voi relata câteva momente din cercetarea de până acum prin care problematizez tema întrebărilor în cercetarea doctorală. Mă voi referi la modalitățile în care adresăm întrebări de cercetare obiectelor, criticând astfel obișnuința de a le considera neimportante sau, cel mult, incomode dar tăcute, în felul în care cercetăm și reprezentăm socialul. Punem întrebări (sociologice) obiectelor în sine, practicilor populate de obiecte sau proceselor prin care ele sunt constituite? Formularea întrebărilor aparține subiectului cunoscător și se bazează pe propria experiență de cercetare. Voi împrumuta conceptul de mode of attention (Garfinkel 2006), adaptându-l în formularea moduri de orientare a atenției în cercetare, pentru a descrie propria poziționare, una care este sensibilă la obiectele ce ”intră în cale”.
Până acum, am fost de trei ori la Hațeg și, fără să implic că cercetarea s-a desfășurat doar acolo, voi povesti câteva momente pe baza cărora articulez propunerea mea de poziționare în cercetare. Într-o primă vizită de o zi în 2010, pe lângă curiozitatea pe care am avut-o la plecarea din București, holul Centrului de Educație din comuna General Berthelot (Hunedoara) mi-a atras în mod special atenția. Alături de câteva publicații frumos colorate și pline cu fotografii și desene cu dinozauri, se aflau pliante variate despre geoparcurile din reţeaua UNESCO. La câțiva pași, o vitrină relativ modestă expunea probe suplimentare că mă aflam într-un loc special: un recipient transparent reproduce metonimic ceea ce ar trebui să fie stratificarea geologică regională. Pe peretele opus, se afla o cutie de lemn cu un ”cuib”, aveam să aflu de la administrator, adică un mulaj cu ouă de dinozaur, acoperit cu un cearșaf alb și străjuit de doi dinozauri din plastic, din cutia cu jucării a copiilor. Păstrate pe pereții încăperii, erau câteva fotografii de referință, care erau transpuse ca logo pe afișele unor evenimente locale și regionale. Într-o sală alăturată erau expuse circa 20 de desene ale unor elevi în clasele primare: alături de case, soare, copaci, nori și păsări, câte-un dinozaur care seamănă suspect de mult cu jucărioarele din plastic sau cu desenele din reviste pe care le-am răsfoit anterior. Alături, sprijinite de perete, se află câteva bannere pe care sunt imprimate machetele unor viitoare situri de vizitat. Diversele obiecte pe care le-am văzut în această clădire erau pentru mine Geoparcul ”de pe teren”. Aveau să sugereze începutul unei arhive în care coexistă natura și societatea, lumea proiectelor și lumea dinozaurilor, cercetarea și turismul, evidența științifică și creativitatea copiilor.
Apoi au urmat două șederi mai lungi, în vara anului 2010, respectiv 2011, în care alte obiecte au generat noi întrebări. De asemenea, faptul că am locuit în acea clădire a mediat un altfel de a experiență de cercetare a Geoparcului. Citind câteva materiale de pe rafturile din Centrul de Educație, am găsit o colecție de interviuri cu geologii care erau implicați în constituirea formală a Geoparcului. Într-unul din ele, M. povestește despre dobândirea acestei clădiri de la primăria din comună și insistă asupra importanței pe care o are existența “unui punct fix” al Geoparcului concretizat până atunci pe hârtie, într-o serie de proiecte. Această clădire urma să stabilească o anumită rutină cel puțin pentru geologii care vin acolo pentru investigațiile lor de teren. În plus, fosile și alte materiale preluate de pe situri erau depozitate tot aici[1], fie temporar până la transportarea lor la laboratorul din București, fie permanent ca parte a colecțiilor expuse.
Ulterior celor două șederi și după lectura unor materiale teoretice, am reformulat obiectivele şi întrebările principale. Voi analiza cunoașterea în contextul social și cultural de producție a faptelor științifice și de circulație a acestora în lumi sociale noi, printr-o discuție a constituirii Geoparcului Dinozaurilor Țara Hațegului. Cercetarea documentează practicile de producere a cunoașterii paleontologice printr-o descriere a felului în care este organizată cercetarea de teren de la Hațeg şi investigaţia de laborator de la Bucureşti. Practicile paleontologice prin care este produsă această cunoaștere surprind un anumit mod de a vedea și de a se angaja cu peisajul (landscape; Ingold 1993; 2000). Urmărind producția situată de cunoaștere paleontologică, o întrebare generală de la care pornesc este: Ce presupune scoaterea vechiului la suprafață, ce fel de trecut al pământului dezgroapă practicile paleontologice de teren? Contrastând abstractizarea și de-contextualizarea cunoașterii științifice, investigația se axează asupra muncii situate, a tehnicilor și a culturii materiale necesare pentru a fixa și stabiliza obiectele științific (cf. Daston, Porter, Latour, Rheinberger, Buchwald, 2002). Ce fac practicienii pe teren și cum vorbesc despre ceea ce fac? Aceste întrebări, aparent simple, presupun şedere mai îndelungată, participare pentru a înţelege activitatea prin felul în care aceasta are sens pentru practicanţi. Iar întrebările de lucru mă ajută să descriu modul în care cercetătorii lucrează şi vehiculează rezultatele pentru a analiza felul în care “dinozaurii pitici” formează reţele stabile pentru a deveni vizibili şi altor actori ai societăţii. Mă interesează generarea de obiecte care materializează munca transformatoare a geologilor (de pe teren, la locul de cazare, în laborator). Urmăresc practicile de producere a cunoaşterii paleontologice considerând actorii umani şi non-umani împreună. Ce fel de materie şi care sunt obiectele care mişcă, provoacă activitatea umană? Care sunt obiectele cărora le este delegată acţiune de către practicieni? Mă interesează felul în care munca mediată de diverse instrumente conferă sens materialelor pe care practicienii „le scot la suprafață”, iar apoi le transformă în evidențe empirice ale teoriilor despre Insula Hațeg. Ce fac ei atunci când munca lor nu este consistentă cu elementele recunoscute de comunitatea științifică? Rezultatul acestor proceduri de inscripționare este că fac ca practica științifică să pară că „extrage din natură” forme de cauzalitate pe care cercetarea își propune să le explice. Care sunt reţelele în care diverse materialele inconsistente de pe sit devin entități coerente[2]?
Inevitabil, cunoașterea produsă de geologi pe teren începe să existe în alte forme odată ce materialitatea acesteia devine suficient de stabilă pentru a circula ca referință (Latour 1999) în activităţi succesive viitoare. Așa că o altă parte a proiectului se concentrează asupra modurilor situate și contextualizate de comunicare a cunoașterii științifice prin constituirea colecțiilor, pregătirea amenajărilor muzeale și realizarea traseelor ghidate de persoane specializate sau localnici în Geoparc. Care sunt practicile, convingerile și motivațiile pe baza cărora aceștia își gândesc audiența? Cum se modifică obiectele științifice atunci când le este distribuită acţiune pentru a comunica anumite înţelesuri despre Terra şi ecosisteme vechi de 70 de milioane de ani? Cum acţionează angajaţii Geoparcului pentru a face exponatele comprehensibile? Obiectificarea produce conștiința obiectului (Miller 2005), lucru care nu înseamnă doar atașarea unor noi semnificații, ci o transformare ontologică. Cum se transformă faptele ştiinţifice despre “dinozaurii pitici” atunci când aceștia ajung exponate de muzeu? Care sînt procese de negociere între diferite puncte de vedere privind modul în care acestea să fie redate vizual în planşe, diorame şi restaurări scheletale? Pe baza acestor întrebări şi folosind o conceptualizare a artefactelor care mediază relaţii între persoanele implicate în Geoparc, documentez practicile de expunere care produc o altfel de Ţară a Haţegului. Mă interesează felul în care circulația obiectelor din expozițiile Geoparcului face vizibilă o lume veche de 70 de milioane de ani.
În plus, o experiență de vizitare a unui sit geologic a produs noi întrebări. În vara 2011 am fost la Drumul Vulcanilor, loc despre care nu știam până acum, amenajat cu câteva luni înainte. Acolo s-au desfășurat cercetări de teren în ultimii șase ani, devenind acum un sit vizitabil din comuna Densuș. C.D., student doctorand la geografie, care s-a mutat de curând în comuna Densuș, a fost ghidul grupului. Ne-a spus că ceea ce „vedem cu ochiul liber” reprezintă depozite continentale, iar întotdeauna după ce plouă „poți să culegi fosile de pe jos”. Prima dată, ne-am oprit ca să ne arate un tip de rocă tare, rocile vulcanice, mai dure și greu tasabile. Apoi am urcat puțin și ne-am oprit în dreptul unui indicator. În fața noastră era alt tip de rocă, constituită prin mai multe succesiuni de depuneri de sedimente. Acestea sunt singurele roci care pot să conțină fosile, iar atunci când calci pe ele, forma lor se modifică, fiind mai nisipoase. De aceea, ele nici nu pot susține creșterea vegetației, după cum explica C.D.. Forma lor s-a ondulat după mișcarea muntelui, a rocilor dure. Dar asta s-a întâmplat în timp geologic. Ce vedeam acolo, a adăugat C.D., era fundul mării Tethys. Apoi, el s-a apropiat de un indicator turistic explicând flora și fauna reprezentată. De la baza indicatorului, C.D. a ridicat mai multe pietre și ne-a spus în timp ce indica cu arătătorul un șant abia perceptibil de pe suprafața unei pietre: „aștia sunt viermi de pe Insulă”. De fapt, a continuat el, ”nu viermi, urmele pe care le-au lăsat viermii în mișcare, au rămas așa imprimate în piatră, și s-au păstrat”. Erau mai multe pietre acolo, de diferite dimensiuni, însă nu mai mari încât să nu le poți cuprinde într-o mână. Ceea ce ne-a arătat și ne-a spus C.D., indicatoarele și pietrele puse alături ne-a ocupat atenția, a creat experiența Insulei Hațeg, așa cum există ea acum, expusă într-un sit cu acces liber. Am putut să vedem, să comparăm cele două tipuri de roci, să punem piciorul pe gresiile alunecoase, să atingem urmele lăsate de viermi pe o bucată de pământ acum 70 de milioane de ani. Vizitarea sitului răspune unor întrebări, dar ridică altele despre performativitatea pietrelor și a indicatoarelor în modalitatea prin care insula este contemporană, vizibilă și disponibilă pentru a o „atinge”. Și atunci, revenind la o întrebare mai generală, ce și cum cunoaștem obiecte care anterior nu ne erau vizibile? În ce fel contează experiența directă și percepția, vizuală sau tactilă în obiectificarea Insula Hațeg? Astfel documentez felul în care materiale și obiecte aparent neimportante contribuie la fixarea diverselor rețele de socialitate/materialitate. Cum pot fi investigate empiric efectele agentice constitutive ale materialelor (Pels 2002)? Cum punem întrebări materialității astfel încât să ne ferim de formulări grosolane precum “x care au o cultura materială vastă”? Exprimate în acest fel, oamenii sunt cei care ne interesează, ei fiind cei care “posedă” obiectele. Lor le este rezervat privilegiu de a fi agenții acțiunii, oamenii au voința care pune în mișcare obiecte inerte. În contrast, ce înseamnă centrarea asupra obiectelor și care sunt implicațiile pentru cercetarea concretă[3]? Care sunt întrebările care să evidenţieze capacitatea de acțiune a obiectelor[4]?
Dintre toate disciplinele socio-umaniste, întrebarea “cum ai ajuns la această concluzie?” planează asupra demersului antropologic de cele mai multe ori, mai ales în urma unei prezentări care porneşte de la o relatare aparent banală din timpul cercetării de teren. Am prezentat trei momente în urma cărora am reformulat întrebările de cercetare, subliniind ideea că situațiile din teren au potențial creativ prin întrebările pe care le generează. Pe lângă întrebările teoretice, mă orientez în cercetare după întrebări de lucru, specifice, banale, cotidiene, care se referă la acţiunile și a obiectele concrete din cercetarea de teren. Până la urmă, cel mai important este felul în care formulăm și căutăm răspunsurile la întrebări, iar această modalitatea de a face cercetare poate fi surprinsă în sintagma “mode of attention to research”. Mai ales în cercetarea etnografică, întrebările și răspunsurile trebuie să rămână cât mai deschise, iar renunțarea la unele să nu însemne un compromis. Cu alte cuvinte, chiar dacă investigația este orientată de întrebările respective, răspunsurile pe care îmi propun să le dau în urma cercetării de teren nu au un caracter finalist, pre-determinat de acele întrebări. Acest mod de lucru cu întrebările provine dintr-o abordare a cercetării ca o activitate cotidiană ce urmăreşte să documenteze şi să înţeleagă activităţi cotidiene, inclusiv atunci când e vorba de ieşirea pe teren a geologilor sau de complicatele teste histologice desfășurate în laborator.
[1] Fiind în Hațeg, am văzut cum existența acelei clădiri este importantă pentru cercetarea mea și în alt fel. Din conversaţiile cu localnicii, mi-am dat seama că Geoparcul devine mai vizibil atunci când în clădirea-Centru sunt cazaţi studenţi în practică sau atunci când O., angajat cu munca de teren, trece pe acolo ca să mai lase diverse obiecte colectate din zonă. Acesta e felul în care localnicii vorbesc despre Geoparc, prin povești despre cei pe care i-au văzut sau auzit venind la Centru şi, dacă e cazul, detalii despre ce au mai adus de pe teren.
[2] Inscripţiile rezultate devin, în acelaşi timp, obiectul de studiu şi reprezentarea lui grafică. Conform studiilor sociale ale științei, entităţile generate de cunoaşterea ştiinţelor naturale nu pre-există “în natură”. Dimpotrivă, oamenii de ştiinţă folosesc materialele produse chiar de ei și, prin acţiuni succesive, proiectează noile entităţi din analiza diverselor modalităţi de inscripţionare.
[3] Insistenţa asupra materialului eterogen al reţelelor disting în mod particular abordarea ANT, care argumentează că societatea şi organizarea (ordinea) nu ar exista dacă ar fi formată din entități sociale distincte. Unul dintre obiectivele principale ale tezei va fi evidențierea rolului agentic al materialelor în constituirea socialului, nu ceea ce simbolizează ele în acțiunea socială.
[4] Latour (1996) subliniază nevoia de a produce un nou vocabular cu care să reprezentăm acţiunea non-umană şi distribuirea ei între actori umani şi non-umani.