[Pe platforma de peer-review Punct ochit]
Întrebări despre întrebările proiectului de cercetare
Ianuarie 2012
Din punctul meu de vedere întrebările ar putea servi ca instrument de cercetare doar în măsura în care fiecărei întrebări îi corespunde invariabil un răspuns. Iată axioma care arată modul în care o întrebare poate servi ca instrument critic de cercetare. Presupunând că acest principiu a fost satisfăcut şi că răspunsul la întrebarea „Poate servi întrebarea ca instrument critic într-o cercetare?” este unul afirmativ, voi trece mai departe la analiza întrebărilor centrale din proiectul de cercetare al tezei mele de doctorat.
Mai întâi aş dori să realizez o taxonomie a tipurilor de întrebări care au servit ca aparat critic pentru proiectul meu de cercetare. Până la momentul actual am identificat două categorii majore de întrebări: întrebări ce ţin strict de tema cercetată şi întrebări ce ţin de metodologia de cercetare. Această ultimă categorie ar putea fi denumită categoria metainterogativă deoarece conţine ceea ce plastic aş putea numi „întrebări despre întrebările din prima categorie”.
Teza mea de doctorat se va intitula Organizarea şi reorganizarea memoriei sociale la români. Particularităţi naţionale şi regionale. Din păcate, titlul arată mai degrabă ca un răspuns decât ca o întrebare. Este greu de imaginat un titlu al unei lucrări de doctorat construit ca o interogaţie. Cerinţele de redactare a unei astfel de lucrări ştiinţifice nu recomandă acest lucru. Totuşi, trebuie să precizez că la momentul actual acestui titlu îi sunt subiacente mai multe întrebări decât răspunsuri.
O întrebare firească ar putea fi „De unde această preocupare a mea pentru studiul memoriei sociale?”. Este dificil să găsesc un răspuns acestei întrebări fie el şi subiectiv. Corelând cu biografia personală aş putea spune însă că am fost fascinat întotdeauna de modul în care oamenii îşi amintesc unele lucruri şi mai ales de modul în care verbalizează aceste amintiri. În cazul meu, orice preocupare de cercetare s-a născut dintr-o mare teamă – teama de necunoaştere. Îmi este viu şi acum în minte un dicton al străbunicii mele ce arăta caracterul limitat al cunoaşterii umane, în general, şi al cunoaşterii sociologice, în particular – „Lumea[1] nu-i ce se vede pe fereastră.” Voi argumenta ulterior în acest eseu cum această zicală poate fi pusă în relaţie cu metodologia lucrării de doctorat.
Un prim set de întrebări care ţin strict de tema abordată este următorul: „Este memoria umană în mod primordial personală sau colectivă?”, „Este corect din punct de vedere ştiinţific ca memoria umană să fie considerată doar ceva personal?”, „Putem spune că există o memorie colectivă, la fel cum putem spune că există o memorie specifică fiecărui individ?”, „Există cu adevărat ceea ce mai mulţi oameni de ştiinţă au numit memorie colectivă?” , „Care sunt legăturile dintre memorie şi identitate?”. Fiecărei dintre aceste întrebări îi corespunde cel puţin un răspuns ceea ce arată că axioma enunţată de către mine în începutul acestui eseu rămâne valabilă. Răspunsurile la toate aceste întrebări se regăsesc în lucrarea mea de licenţă. Din acest punct de vedere aş putea spune că originea întrebărilor din proiectul de cercetare din cadrul Şcolii Doctorale poate fi regăsită în răspunsurile la întrebările din cadrul lucrării de licenţă. Trebuie să fac o precizare deoarece fraza anterioară ar putea duce la o falsă percepţie. Nu faptul că am obţinut nişte răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări m-a determinat să îmi continuu activitatea de cercetare, ci dimpotrivă o anumită „nemulţumire” (ce-i drept subiectivă!) a generat o acută sete de cunoaştere materializată în prezentul proiect de cercetare.
În lucrarea de licenţă am încercat o abordare minimalistă a modului cum s-a făcut organizarea memoriei sociale la români după evenimentele din 1989. Până la apariţia proiectului de cercetare din cadrul Şcolii Doctorale s-au născut două întrebări „Există la români o memorie colectivă singulară sau mai multe?”, „Ce legătură există între memoria socială şi istoria românilor?”. Aş putea spune că aceste două interogaţii au fost fondatoare pentru proiectul tezei de doctorat.
Din aceste două întrebări principale au derivat ulterior altele existând riscul de a pune multe întrebări semnificative din punct de vedere ştiinţific fără a găsi răspunsuri. Citind în trecut una dintre lucrările lui Neagu Djuvara[2] am aflat că România modernă s-a născut pe criteriul unei limbi comune şi nu ca în cazul altor popoare pe o istorie comună. Acest „răspuns” mi-a generat o sumedenie de întrebări precum: „A avut memoria socială vreun rol în formarea identităţii României moderne?”, „A existat o memorie comună tuturor românilor sau au existat cel puţin tot atâtea memorii câte provincii româneşti?”, „Pot fi considerate memoria / memoriile matrice / matrici ale istoriei naţionale ale românilor, sau nu?”, „Este memoria dăunătoare istoriei, sau invers?”, „Are vreo importanţă faptul că marea majoritate a românilor din provinciile româneşti era de religie ortodoxă?”, „Ce rol a avut religia în unirea tuturor românilor?”. Iată câteva întrebări care vin ca o furtună ce tinde să distrugă un întreg „eşafodaj de răspunsuri” pe care le aveam până la acest moment şi cu ajutorul cărora am încercat să îmi construiesc noul proiect de cercetare.
Aş putea spune că acesta este momentul în care au apărut întrebările din cea de-a doua categorie, respectiv întrebările metodologice. M-am întrebat: „Cum aş putea să găsesc răspunsul la aceste întrebări?”, „De ce metode şi tehnici de investigare am nevoie?”, „Cum aş putea obţine răspunsuri relevante?”. Acestea sunt practic întrebările la care dacă găseşti un răspuns, se poate spune că există un posibil acţional. În cazul meu a trebuit să caut mai întâi evenimente fondatoare din istoria românilor. M-am oprit, nu întâmplător asupra momentului unirii Dobrogei cu România (1878). Ştiam de la lecţiile de istorie că structura etnică a Dobrogei nu a fost întotdeauna ca cea din ziua de astăzi. Mai cunoşteam şi că Dobrogea a fost „teritoriul românesc” aflat cel mai mult timp sub ocupaţie străină (bizantină şi apoi turcească) şi faptul acesta ar fi putut fi un lucru important din punct de vedere empiric. Un set de întrebări ce decurg din aceste caracteristici ale teritoriului ales de mine pentru cercetare sunt următoarele: „Se poate vorbi despre o memorie colectivă la românii din Dobrogea dinainte de 1878?”, „Au avut românii din Dobrogea înainte de 1878 o memorie colectivă diferită de memoria românilor din celelalte provincii româneşti?” (întrebarea aceasta ar trebui să survină în cazul unui răspuns pozitiv la întrebarea anterioară), „Care sunt caracteristicile memoriei colective a românilor dobrogeni în ziua de astăzi?”, „Există o identitate a dobrogenilor şi o memorie specifică acestora sau putem vorbi despre o memorie a tuturor românilor şi de o identitate naţională?”, „Cum s-a îmbinat de-a lungul timpului memoria colectivă a românilor din Dobrogea cu memoriile celorlalte grupuri etnice conlocuitoare?”. Cititorului acestui eseu ar putea să i se pară că întrebările din această fază a construcţiei proiectului de cercetare nu respectă o structură logică a succesiunii. Acest lucru se datorează poate şi faptului că pe parcursul proiectului au apărut răspunsuri la o serie de întrebări anterioare.
Întrebările din prima categorie (întrebări ce ţin strict de tema de cercetare) sunt generatoare de structuri pentru întrebările din cea de-a doua categorie (întrebări de metodologie). Iată un soi de determinism în structura „întrebărilor” din proiectului de teză de doctorat.
Una dintre marile mele temeri atunci când am început acest demers ştiinţific poate fi sintetizată sub forma unei întrebări: „Voi putea obţine suficiente date empirice pentru a găsi răspunsuri la interogaţiile proiectului meu de cercetare?” Cuvântul „empiric” îmi revine şi acum obsedant în minte. Aş putea spune că este primul neologism pe care l-am achiziţionat atunci când am deschis prima mea carte de sociologie (evenimentul se petrecea în timpul liceului!). La momentul respectiv, neştiind ce semnifică am deschis un dicţionar explicativ al limbii române şi am aflat că adjectivul empiric înseamnă „care se bazează exclusiv pe experienţă şi pe simţuri”. La acel moment mi-am adresat întrebarea „Putem spune că aerul nu există deoarece nu l-a văzut nimeni?”. De aici am concluzionat că nu tot ceea ce este empiric (adică ce poate fi observat cu ajutorul simţurilor) este o certitudine pentru a demonstra existenţa unui lucru sau fenomen social. Ulterior, citind lucrările fundamentale ale empirismului sociologic am înţeles în ce constă această abordare şi acest curent empirist din sociologie. Totuşi nu am renunţat la ideea că empirismul nu este suficient în procesul de cunoaştere în general, şi în procesul de înţelegere al fenomenului memoriei sociale în particular.
În cadrul unei prelegeri de la Şcoala Doctorală unul dintre profesori, vorbind despre fenomenul consumului de etnobotanice în rândul elevilor de liceu a adus ca argumente pentru amploarea acestui fenomen un studiu al unei agenţii guvernamentale care preciza că circa 50% dintre elevii de liceu au consumat măcar o dată plantele etnobotanice. I-am adresat câteva întrebări despre metodologia în care s-a desfăşurat studiul şi mi s-a spus că ancheta s-a realizat cu ajutorul unui chestionar autoadministrat, aplicat elevilor de liceu cu ajutorul (şi în prezenţa!) profesorilor. Am identificat ca bias al metodologiei prezenţa profesorilor în sala în care s-a administrat elevilor chestionarul cu privire la consumul de etnobotanice, iar concluzia mea a fost că fenomenul are o amploare mult mai mare decât arată aceste date empirice, deoarece mulţi elevi ar fi putut fi influenţaţi de prezenţa profesorilor. Cu alte cuvinte, aş putea spune că datele empirice sunt necesare dar nu suficiente pentru a descrie un fenomen. Lucrurile stau la fel şi în cazul memoriei sociale – datele empirice sunt necesare pentru a găsi răspunsuri la întrebări dar nu suficiente.[3] În felul acesta o mare parte din temere s-a mai diminuat. Mi-am pus apoi întrebările: „Cum altfel voi putea găsi răspunsuri la întrebările mele dacă faptele empirice nu sunt adecvate contextului cercetării?”, „Ce alt curent semnificativ din punct de vedere sociologic ar putea să îmi aducă satisfacţia găsirii unor răspunsuri la întrebările mele?”. Deocamdată (spun „deocamdată” deoarece sunt conştient că pe parcursul demersului ştiinţific se pot întâmpla multe) consider curentul construcţionismul social un răspuns la aceste două întrebări. Nu curentul în sine este răspunsul ci abordarea generală asupra cunoaşterii. Curentul construcţionist susţine că există şi fenomene cu legi contraintuitive şi care nu pot fi dovedite cu ajutorul experimentelor sau nu pot fi observate cu ajutorul simţurilor noastre aşa cum susţin empiriştii. Din păcate, acest „răspuns” nu face nimic altceva la momentul actual decât să reducă disonanţa cognitivă.
Voi încheia acest eseu în spirit de glumă cu o interogaţie retorică ce derivă din celebra maximă a lui René Descartes cogito ergo sum: „Se poate spune mă întreb deci gândesc?” .
[1] Cuvântul „lume” era o metaforă a bunicii pentru termenul de „societate” , mult mai puţin familiar pentru ea.
[2] Este vorba despre Neagu Djuvara (2002). O istorie a românilor povestită celor tineri. Bucureşti: Editura Humanitas, p. 127.
[3] Aş putea asocia datele empirice cu geamul din dictonul bunicii care „denaturează” realitatea socială.